Alergând spre un maraton

in
Alergând spre un maraton

Am 43 de ani și am alergat primul meu maraton. Adică în total (pe ceasul meu) aproape 43 de kilometri.

Sincer, nu mi-am imaginat niciodată c-o să alerg un maraton. Nu era în lista mea de to do-uri. 

Am încheiat oarecum conturile cu sportul în urmă cu vreo 20 de ani. Să alerg și un kilometru mi se părea o aventură și un mare efort. Alergam doar între task-uri și între rolurile mele diferite de la job, de acasă, sau din proiectele mele pentru comunitate.  

Apoi, în vara lui 2013 mi-am rupt piciorul. În câteva luni urma să trec de pragul celor 40 de ani. Prima tendință a fost să-mi plâng de milă, să consider că viața mea se va schimba de acum doar în rău. În final am ales altceva. M-am ambiționat și cu piciorul încă în ghips am luat o decizie care s-a dovedit mai apoi foarte importantă: ca la fix un an după fractură să alerg un semimaraton.

M-am recuperat, m-am antrenat pentru asta și am reușit. În toamna lui 2014 am alergat primul meu semimaraton, la Budapesta. Și în timp ce mă pregăteam pentru asta, a început să-mi placă. Am început să am un tonus tot mai bun, mai multă energie, am cunoscut oameni faini care aleargă și treptat a început să-mi încolțească în minte acel: “dar dacă?”. 

Anul trecut m-am decis. Vreau să alerg un maraton! Unul în viață. Eram convinsă că va fi foarte greu, că o să-mi rog moartea, că o să am halucinații, că o să dau cu capul de tot felul de “ziduri” imaginare, dar vroiam să o fac. Iar în final n-a fost deloc așa. A fost o experiență foarte faină, de la primul până la ultimul kilometru. 

Și pentru că știu că sunt mulți oameni care visează la asta, dar nu îndrăznesc încă să o facă, o să povestesc cum au fost lucrurile pentru mine. 

Doar că, povestea unui maraton nu începe deloc la kilometrul zero. Începe cu luni de zile înainte, atunci când începi să te antrenezi pentru el. La mine a început în urmă cu fix 3 luni jumate, practic imediat după 1 ianuarie. Atunci i-am spus lui Sorin Mîneran: “gata, am ales cursa (de fapt Roli mi-a sugerat-o), e la final de aprilie, la Viena, să-i dăm drumul!”.

Nu mi-am imaginat că va fi o iarnă mai grea ca oricare din ultimele ierni, nu mi-am imaginat nici că va fi o perioadă epuizantă la job, cu nenumărate deplasări și cu zile muncite de dimineața până noaptea. Dacă-mi imaginam astea poate ziceam: “nu acum, o lăsăm pe mai încolo, poate la toamnă”. Dar așa, am intrat cu capul înainte în poveste și am încercat pe parcurs să scot ce se putea mai bun din ea. 

Au fost provocări nesfârșite în astea 3 luni, de parcă cineva mi-ar fi pus tot piedici. Zile cu frig îngrozitor, sau vânt de abia stăteai în picioare. Cu toate astea mi-am pus de fiecare dată pantofii în picioare și am alergat. Am avut un noroc grozav cu Sorin (alias Miki), care nu mi-a făcut un program “din cărți”, ci un program “pentru mine”, în funcție de programul meu, de deplasările mele, de stările mele. În fiecare săptămână Sorin mă întreba cum mă simt, cum va fi săptămâna mea, cât voi fi pe drum, câte zile pot să alerg. Apoi adapta programul de antrenament la ceea ce era realizabil pentru mine. Și nu l-am resimțit nicidată ca pe o corvoadă sau un efort prea mare. 

Am făcut vreo 3 viroze în iarna asta (eu care n-am răcit de vreo 10 ani niciodată), am călătorit mai mult ca oricând, am făcut o criză de spate cu o săptămână înainte de maraton și o recidivă a unei mai vechi întinderi, chiar înainte de cursă. Ce mai putea lipsi?

Am alergat în total în perioada de antrenamente mai puțini kilometri decât ar fi trebuit (în medie doar vreo 30 km pe săptămână), dar se pare că i-am alergat după un plan bun (mulțumesc mult Miki, chiar ești Number 1!).

În pragul maratonului, cu toate dificultățile, mă simțeam în stare. Simțeam că fizic sunt pregătită să duc 30 km, iar psihic sunt pregătită să duc diferența de 12. Pentru că maratonul e dincolo de pregătirea fizică foarte mult o cursă de mental, o probă în care psihicul chiar face diferența. Iar la asta știam că de regulă stau bine. În plus, făcusem lucrurile destul de bine până în ziua de dinaintea cursei. 

Dar fix în ajunul maratonului am picat brusc într-o pasă proastă! M-am demotivat și am avut impresia că n-o să reușesc. Toată ziua am fost nervoasă și agitată și am început să fac toate lucrurile pe dos: nu m-am alimentat corect, nu m-am hidratat, nu m-am odihnit. 

Colac peste pupăză, prognozele meteo se schimbaseră, iar pentru week-end-ul ăla la Viena arătau frig, ploaie și vânt. Să alergi 5 ore la 5-6 grade, în timp ce te plouă și te bate vântul nu cred că-i visul nimănui. Să-mi propun un singur maraton în viață, să mă antrenez atâta pentru el și să fie așa?!?

Pe măsură ce trecea ziua eram tot mai încărcată negativ și mai convinsă că ceva n-o să meargă bine. O să mi se blocheze iar spatele, o să fac o ruptură musculară unde e întinderea… Nu-mi puteam imagina deloc cum va fi după km 30 (maximul pe care-l alergasem vreodată). Cum vor fi ăia 12 km de după momentul în care ești deja la limită? 

În plus, aveam o problemă cu numerele de concurs. O problemă aparent banală, dar care putea deveni una importantă, agasantă. Ne-am dat seama seara târziu că nu avem ace de siguranță decât pentru numărul meu de maraton, nu și pentru cele de ștafetă. Iar eu trebuia să port două numere de concurs, ceea ce e oricum foarte incomod. 

Roli însă, foarte relaxat, a venit cu ideea salvatoare: “Ni le capsăm de tricouri cu capsatorul” :)) Eu nu-mi puteam imagina cum ar putea funcționa asta! 

Am dormit foarte puțin și prost, am visat toată noapte numere capsate de tricou care se desprind, iar dimineața m-am trezit convinsă că va fi rău. La ora 6 bântuiam prin hotel căutând un capsator și prinzându-mi unul din numere pe tricou cu o grămadă de capse. Pe celălalt (cel de ștafetă) mi l-am prins cu acele de siguranță pe picior. 

Nu eram bine și știam că nu sunt bine! 

Atunci a venit momentul de revenire. Nici nu știu exact cum s-a întâmplat. Știu că ai mei dormeau încă toți, eu am mers la baie, mi-am scufundat fața în apă rece, apoi m-am uitat în oglindă și am văzut un om agitat, stresat, încărcat negativ. Și mi-am dat seama că singura problemă în momentul ăla eram EU. Nu frigul, ploaia, oboseala.. Doar mintea mea, care o luase într-o direcție totală greșită. Atunci m-am gândit la câți oameni faini și dragi au venit cu mine la Viena să mă susțină, mi-am amintit de zecile de mesaje de încurajare pe care le-am primit pe Facebook după ce am postat cu o seară înainte o poză în care spuneam că voi alerga primul meu maraton, la sms-urile de la prieteni dragi care îmi spuneau că va fi bine și brusc m-am înfuriat pe mine ca naiba! Iar în momentul ăla lucrurile s-au schimbat cu 180 de grade. Furia aia s-a transformat ca prin minune în cu totul altceva. M-a cuprins brusc o stare de bucurie, de euforie chiar, și am simțit că nu vreau decât să-mi pun pantofii în picioare, să ies afară și să încep să alerg. 

Așa că mi-am adunat rapid lucrurile și am plecat. Am luat metroul și am mers cu Roli, Daco și Miki până la start (amuzându-ne evident; ce altceva poți să faci când ești cu Daco?!), acolo ne-am întâlnit cu Simo, Popi, Misha și Vali, am stat împreună, ne-am bucurat de moment și am luat startul împreună. Iar eu vedeam deja că nu mai simt oboseala, lipsa de somn, grijile. 

Afară, deși era frig și vânt, brusc a ieșit soarele, iar eu simțeam cu fiecare clipă care trecea cum mă cuprindea starea aia de fericire și că vreau să înceapă odată cursa, pentru că mi-era pur și simplu poftă să alerg. 

3, 2, 1… și START

Am văzut mulțimea de oameni invadând podul peste Dunăre, o imagine superbă. Aerul rece, proaspăt, soarele strălucitor, acoeprișurile Vienei profilându-se în zare. Am început să alerg și să mă simt foarte bine. 

Am alergat de la primul până la ultimul kilometru râzând și bucurându-mă de cursă. M-am simțit bine la fiecare pas. Cred că am și gestionat cursa foarte bine. Am alergat mereu sub limita mea de efort (și pentru că încercam să-mi menajez piciorul cu întinderea), m-am hidratat la fiecare punct de hidratare (fiecare 5 km), i-am aplaudat la rândul meu pe oamenii de pe margine care ne încurajau (și care deveneau în felul ăsta și mai animați), am bătut palma cu copiii de pe margine și m-am bucurat de fiecare pas. 

Mi-am împărțit în minte distanța în 4 calupuri de 10 km și nu m-am gândit în fiecare moment decât la cei 10 km pe care-i alergam atunci (și care e o distanță foarte comună pentru mine). Nu 40, nu 42, doar 10. Ăia 10 de atunci. Apoi mai vedem…. 

Și evident, au fost momente faine, dar și provocări: 

  • Deja înainte de km 1, la o pală puternică de vânt pe pod mi s-au rupt niște capse de la numărul de concurs de pe piept. Așa că un colț al lui, cel din dreapta sus, flutura deja în aer. Am alergat primii kilometri 16 km ținându-mi în mare parte din timp numărul cu mâna, să nu se desprindă. Dar deocamdată alergam doar bucurându-mă de peisaj și atmosferă și gândindu-mă că în curând o să ajung la Sorin (Sorin Pănuș)
  • km 15 - mă întâlnesc cu Sorin și facem primul schimb de ștafetă; mă bucur mult când îl văd, îmi dă un gel energizant, alergăm împreună cam un kilometru
  • km 16 - îmi smulg de pe picior numărul de concurs de ștafetă, îl fac sul în palmă și încerc din alergare să-mi desfac un ac de siguranță de pe picior și să-mi ancorez cu el numărul de pe piept care se desprinsese; reușesc; altă viață!
  • km 20,5 - văd oamenii de la semimaraton separându-se de noi; ei imediat termină cursa. Nu mă gândesc nici o clipă că eu mai am de alegat încă odată atâta. Mă gândesc doar că mai am 1 km și o să ajung la Claudiu, apoi alți 9 km și o să ajung la Roli, în punctul de 30 km. Apoi mai vedem. Îmi fac o evaluare. Mă simt foarte bine. Deci e bine. 
  • km 21,8 -  îl văd pe Claudiu în punctul de schimb de ștafetă; îl așteaptă pe Sorin; mă strigă, mă încurajează, îmi dă al doilea gel energizant; mă bucur că l-am văzut, mă simt în formă; scap în sfârșit de numărul de la ștafetă pe care-l țineam în palmă; plec mai departe cu veselie. 
  • deja suntem mai puțini pe traseu pentru că am rămas doar cei de la maraton și ștafetă, așa că văd mai ușor ce-i în jur; văd oameni în vârstă, alergând la pas calculat, văd copii care aleargă la ștafetă împreună cu părinții lor. Mă simt înconjurată de o mulțime de oameni care azi încearcă același lucru și mi se pare minunat. Văd din când în când oameni care se opresc pentru că le e greu sau au o contracție musculară; strig la ei și-i încurajez să meargă mai departe; nu ne putem opri; am pornit împreună, vreau să reușim să terminăm cursa asta toți! 
  • la km 24 pe marginea drumului e iar muzică; de data asta e Van Halen - “Jump”. Simt brusc un boost de energie grozav și încep efectiv să sar și să cânt în timp ce alerg. Mă gândesc ce efect are muzica asupra noastră. Simt o stare de bine, de bucurie și o iau iar la picior. 
  • Între km 29 și 30, la o întoarcere lungă, îl văd pe Claudiu în spatele meu. Sunt surprinsă și mă simt ușurată. Nu mă așteptam să vină așa de bine, pentru că avea o problemă cu piciorul și eram chiar îngrijorată pentru el. Ne bucurăm amândoi că ne-am intersectat, iar eu capăt iar un plus de energie. 
  • La km 30 mă uit la ceasă și văd 3h01min. Niciodată la antrenamente nu am mers așa bine pe distanțele lungi. E prima dată în cursa asta când fac un calcul și realizez că deși mi-am propus doar s-o termin și în caz ideal să termin sub 5 ore, sunt șanse să termin în aprox. 4:30. Cum mi-au tot prezis Simo și Miki. Îmi alung însă gândurile, pentru că nu vreau să-mi fac nici un plan de timp. Vreau doar să fiu bine până la final. 
  • La km 30,8 îl văd pe Roli în punctul de schimb de ștafetă. Îmi dă ultimul gel, se uită la mine și îmi spune: “ești bine”. Îi spun că ajunge și Claudiu imediat și că ne vedem curând. Apoi o iau iar la picior.  
  • Între km 32-33 Roli mă ajunge. Vine în viteză mare din urmă, apoi încetinește și o ia ușor cu mine. Știu că aleargă ștafeta asta doar pentru a fi ultimii kilometri cu mine, pentru a mă ajuta, pentru a mă susține. E un gest grozav și sunt mândră de fratele meu. 
  • Începem să râdem și să ne simțim bine. Roli îmi spune să nu vorbesc, să economisesc energie. Eu simt că stau bine cu suflul, pentru că alerg nu la limita mea de respirație, ci la limita de risc a piciorului cu întinderea. Mă uit la ceas. Chiar stăm bine. 
  • Roli începe să facă selfiuri, dă telefoane, se distrează. Pentru el ritmul ăsta e plimbare. Și tot timpul mă încurajează. Îl sună pe tata și-i spune că sunt vie. Apoi îmi spune că tata era îngrijorat. Nu-mi imaginasem asta. Tata a fost antrenorul meu în copilărie, omul care m-a împins mereu spre sport și pe care-l vedeam întotdeauna ca pe un dur când venea vorba de competiții sau antrenamente. Îmi dau seama că dincolo de armura aia, chiar dacă eu am peste 40 de ani, iar el se apropie de 80, azi e tot un tată care-și face griji pentru copilul lui. :) 
  • Km 35. Roli se oprește în locul meu în punctul de hidratare și-mi ia apă; apoi un pic de Cola. Așa va face și la km 40. Acum nu mai am nici măcar grija asta. Trebuie doar să conserv energia cât mai bine și să pun un picior în fața celuilalt. Până la final.
  • La km 38 îmi simt picioarele grele. E prima dată totuși în cursa asta. Abia acum. Roli mă încurajează. Spune că-i normal la distanța asta. Simt și o presiune pe vârful pantofilor, pe toate unghiile (încă nu realizez că o să rămân fără câteva din ele după cursa asta). Roli îmi spune că mai avem doar puțin, deci acum nici nu mai contează astea. 
  • Încetinesc ritmul. Văd că am ajuns deja la pace de 7+. Simt că aș putea mai mult ca suflu, dar simt plumb în picioare și o încordare puternică pe mușchiul cu întinderea. Mă decid să alerg ușor, exact cât mă lasă piciorul ăla. 
  • Pe măsură ce ne apropriem de final sunt tot mai mulți oameni care ne încurajează de pe margine, iar atmosfera e excepțională. Roli țopăie, ridică brațele, strigă și-i incită să facă galerie și mai tare. Oamenii intră în joc, atmosfera e tot mai faină. 
  • Pe la km 39 mi se mai rup câteva capse de la numărul de concurs. Fir-ar! Din mers mai desfac un ac de singurață de pe picior, dar îl scap jos. Uppps… Să mă aplec?…Asta pare foarte greu. Nu-s convinsă că dac-o fac mă mai și ridic :) Decid să n-o fac. Desprind unicul ac de pe tricou și ancorez numărul în partea de sus doar pe mijloc. Mai sunt doar 3 km. O să stea el acolo cumva. Urăsc numerele astea de concurs! Într-o lume cu atâta tehnologie, încă nu se inventează ceva mai deștept!
  • La km 40 ne intersectăm cu  Iulia, Cristina și Vasile, care vin din sens invers (ei au terminat cursa). Asta da surpriză! Ne strigă, ne încurajează, strigăm și noi, ne bucurăm. Alt boost de energie. Numai bun pentru final!
  • După km 41 intrăm în linie dreaptă spre Finish. Acum parcă prind aripi. Accelarăm un pic, apoi ridicăm mâinile în aer și alergăm ultimele 200 de metri cu mâinile sus, strigând și țopăind, aplaudând lumea de pe margine. Atmosfera e de vis, eu văd linia de sosire și nici măcar nu am senzația că vreau să ajung acolo, că vreau să mă prăbușesc peste ea. Pur și simplu mă simt bine și mă bucur de momentul ăla. Apoi ne prindem cu Roli de mâini și trecem linia de sosire așa, râzând și bucurându-ne de momentul ăla grozav.

Am trecut linia de sosire, continuăm să mergem la pas, mă sprijin un pic de Roli, iar el mă susține. Lumea strigă, se bucură, în jurul nostru toți cei care au reușit au lacrimi de fericire în ochi. Eu sunt mai fericită decât ei. Pentru că nu sunt singură. Am alergat cu fratele meu ultimii 10 kilometri, iar la câțiva pași mai încolo sunt Claudiu și copiii mei care mă așteptă, iar eu abia aștept să ajung la ei și să-i iau în brațe. Le văd apoi pe Anca și pe Ari, pe Miki, îmi recuperez telefonul și pe el văd deja mesaje de la Simo și de la Popi și abia atunci îmi dau lacrimile pentru că îmi dau seama ce om norocos sunt, pentru că am atâția oameni faini alături. Și vreau să le mulțumesc tuturor, pentru că nebunia asta n-ar fi fost posibilă fără ei!

Cam asta a fost tot. Așa a fost primul meu maraton. 4:24:46, mulți prieteni dragi și multă veselie. 

Până mai ieri îi priveam pe cei care aleargă distanțe lungi ca pe niște supereroi și mi se părea că ăsta-i un lucru imposibil pentru noi, oamenii obișnuiți. Anul ăsta am înțeles că nu-i așa. E un lucru pe care-l poate face oricare dintre noi. Trebuie doar să ai un pic de disciplină, să crezi în asta și în rest…. să te antrenezi… Iar rezultatul e copleșitor. E pur și simplu un val de fericire. Unul cald, intens, lung… La fel de intens și de lung cât un maraton. Și realizezi că de fapt toate momentele importante din viața ta au fost doar niște pași în drumul frumos către câte un "maraton". Pentru că lucrurile cu adevărat bune și frumoase durează. 

 

PS. La link-ul de mai jos e statistica cursei mele, până la km 39,32 când mi-a murit bateria de la ceasul de alergat :D 

https://connect.garmin.com/modern/activity/1702871812